Partea a II-a | Paternitatea în noua eră. Copii extratereştri


Foto 09(continuare din prima parte)

Întors în lumea mea conştientă, am fost mişcat de experienţă. Aproape plângeam. Copiii mei aveau nevoie de atâta ajutor, iar eu mă simţeam atât de nepotrivit. Cine sunt eu să-i învăţ despre sentimente? Abia învăţ să simt propriile mele sentimente. Poate faptul că învăţ conştient mă face un bun profesor. Simţeam, însă, că aceşti copii aveau nevoie de un specialist, cineva care lucrase cu autişti. Ei nu erau autişti, ci doar ne-expuşi. Voiam să dau anunţ în ziar: „Caut terapeut de mişcare, dispus la deplasări, pentru copii înapoiaţi din punct de vedere emoţional”. Experienţa mea de 10 ani ca terapeut de agrement în camera de gardă a unui spital general nu părea adecvată acestei sarcini. Aveam totuşi câteva aptitudini de bază şi, deşi nu era perfect, era bine în lipsă de altceva.

A doua zi m-am întors. Am reluat cercul. Le-am cerut copiilor să se prezinte, pe rând, să-şi spună numele. Nu aveau nume. În cultura gray nu se folosesc nume. În conştiinţa lor de grup nu e nevoie de nume. Mi s-au comunicat următoarele:

„Aşa stau lucrurile: atunci când un robinet se strică, noi nu spunem cuiva să telefoneze instalatorului. Nu e nevoie de cineva pentru a chema pe altcineva, individ sau vreo ocupaţie. Aici, faptul că un robinet s-a stricat este pur şi simplu cunoscut, iar cei care se ocupă cu asta vin şi îl repară”.

Ce sunt sentimentele… ?
Într-un fel, mi-am dat seama că totul este o afacere pentru ei. Nimănui nu i se mulţumeşte pentru un lucru bine făcut. Nicicând, în contactul meu cu extratereştrii, n-am văzut vreun zâmbet, n-am simţit că ar fi fericiţi. Nu se cânta, nu se murmura, nu se fluiera, nici măcar nu se înjura. Nimic. Toată lumea îşi vede de treabă. În acea zi, în timp ce dansam, le-am cerut copiilor să se aplece şi să-şi atingă degetele de la picioare cu mâinile. Făcând aceasta, i-am întrebat cum se simt. Unul dintre ei a spus că îi era greaţă.

Foto 10

M-am oprit şi m-am ridicat. Copilul nu ştia ce să facă; i-am spus să se ridice, să se aşeze şi să se relaxeze şi că senzaţia va dispărea în curând. Mi-am dat seama că nu ştia să identifice sentimentele, nu ştia ce să facă, nu ştia ce erau, de unde venea sau ce să facă pentru a le contracara. Copilul nu ştia că îi era greaţă din cauză că se aplecase şi că, dacă avea să se ridice şi să se aşeze, avea să se simtă mai bine. Cred că nici unul dintre copii nu ar fi ştiut cum să acţioneze în condiţii similiare.

Aşa că le-am vorbit despre sentimente. Le-am spus că sentimentele nu sunt rele sau bune, ele doar există. Reacţionăm în mod diferit la sentimente, putem chiar să le ignorăm, dar că asta nu prea este de folos. Chiar şi îşi ignoră, de multe ori, sentimentele, iar asta poate declanşa boli fizice şi/sau deficienţe psihice. Le-am spus că ar trebui cel puţin să-şi recunoască sentimentele, să fie sinceri faţă de ei înşişi şi abia apoi să hotărască ce e de făcut.

Mai târziu, după ce mă întorsesem la conştiinţa mea lumească, m-am dus să văd monumentul naţional Bandolier din nordul New Mexico-ului. Mă plimbam printre ruinele abandonate ale indienilor anasazi, când, brusc, mi s-a comunicat ceva foarte important. În mintea mea a apărut o imagine clară, completă a ceea ce fac extratereştrii şi care este finalitatea programului lor. A fost ca şi cum mi-ar fi strecurat un CD într-un CD player din mintea mea. Asta este ceea ce am auzit:

„Ideea este următoarea. Copiii-hibrid vor popula Pământul odată cu anii 2020 sau 2030 sau cel puţin vor avea o experienţă fizică a acestuia. Până atunci, Pământul va fi un loc extrem de schimbat. Aceşti copii-hibrid sunt pregătiţi să locuiască în acest mediu nou, cu noua frecvenţă spirituală pe care o va  avea Pământul. Toate fiinţele de pe Pământ trebuie să se adapteze acestor schimbări şi să trăiască în armonie cu noua planetă. Toate organismele vii care trăiesc acum pe Pământ şi care nu se vor ridica la nivelul noilor condiţii mai evoluate din punct de vedere spiritual vor părăsi experienţa pământească”.

„Tu vei continua să exişti, dacă alegi asta, pentru că avem nevoie de tine şi de alţii ca tine pentru a-i ghida pe noii noştri descendenţi pe Pământ.

Tu vei fi puntea dintre vechi şi nou, dintre planeta veche şi cea nouă, dintre Homo sapiens şi noul tip de gene. Cunoşti atât de bine oceanul de emoţii al poporului tău; acesta se va revărsa asemeni unui potop asupra nou-născuţilor. Îi poţi ajuta să se adapteze, să înţeleagă, să accepte şi să se integreze, să-i ajuţi în perioada de tranziţie”.

Am acceptat să continui!
Eram entuziasmat că luam parte la o asemenea misiune epică. Apoi am devenit îngrijorat. „Voi avea 80 de ani atunci”. M-am gândit că ar fi bine să găsesc o modalitate de a comprima timpul pentru a nu îmbătrâni şi a fi în formă să pot avea grijă de aceşti copii în 2030.

Foto 08Apoi am simţit că sunt folosit. Trebuia să trec prin schimbări catastrofice ale Pământului pentru a putea fi „bunic” al acestei rase noi de copii. Le-am transmis telepatic: „Eu cu ce mă aleg?”. Răspunsul a fost: „Te vom ajuta să supravieţuieşti schimbărilor de pe Pământ”. Deşi nu suna minunat, era raţional, aşa că am acceptat să fac parte din program în continuare.

În zilele următoare am început să cred că implicaţiile erau mai complexe decât ceea ce auzisem prin „CD-player”. Am început să dezvolt o explicaţie mai complexă a ceea ce voiau extratereştrii să facă. În primul rând, eram convins că nu aveau nevoie de spermatozoizi. Fusese un truc. Îşi pot procura tone de la băncile de spermă sau o puteau produce în propriile laboratoare. Înşfăcatul spermei nu a fost decât o modalitate de a mă introduce în program. Aveau nevoie ca eu să ţin la aceşti copii. Aveau nevoie să simt că sunt un tată pentru aceşti copii. Mi-am dat seama, cu tristeţe, că aceşti copii nu erau ai mei. Erau ai lor. Grayii concepuseră un plan pentru a-şi prăsi propriii copii. Mi-am dat seama că, dacă voiam propriii copii, va trebui să-mi întemeiez o familie normală, ca orice alt Homo sapiens. Nu aveam de gând să-mi direcţionez nevoia de paterninate în programul de hrănire a sentimentelor creat de extratereştri.

Ideea pierderii energiei sexuale mă frământa. Oare o păstrau pentru copii? Pe lângă sămânţă, era nevoie şi de pasiune pentru a face un copil? Poate că mi-au băut pasiunea ca pe un elixir. Poate că nu am reprezentat altceva decât o fărâmă gustoasă de „hrană pentru suflet”. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai mult îmi displăcea.

Faptul că acei copii erau întotdeauna pregătiţi pentru venirea mea pe navă mă îngrijora. Oare eram conectat la un aparat video telepatic, „fiind un tată pentru copiii mei”, tată pe care Grayii îl înregistrau şi îl puneau copiilor ori de câte ori aveau nevoie de o doză de atenţie paternă? M-am gândit la o femeie pe care am auzit-o vorbind la o conferinţă OZN despre faptul că era răpită în mod regulat, duminica, o dată la două săptămâni, dacă îmi amintesc bine. Şi ea simţea că avea un copil în spaţiu şi că era răpită pentru a-i oferi „dragoste de mamă”. Extratereştrii au conectat-o, chiar, la o maşinărie, iar ea se simţea secătuită de sentimentele materne şi credea că ei puteau să le înmagazineze. Acei extratereştri îl răpiseră chiar şi pe fiul său pentru a se juca alături de copiii hibrid, dar că acesta nu voia să meargă, copiiilor acelora neplăcându-le jocurile lui.

Poate că extratereştrii m-au conectat, făcându-mă să cred că sunt special, în timp ce îmi furau pasiunea şi mă violau. Poate că sufeream de sindromul Stockholm. Răpitorii mei extratereştri m-au determinat să cred că ei sunt personajele pozitive şi că eu îi ajut. „Nu aveţi sentimente? Ce păcat! Ce pot face să vă ajut?”. Poate că nu sunt nimic mai mult decăt nişte hoţi interplanetari foarte inteligenţi. Totuşi, m-am mai întors o dată pe navă pentruă că îmi păsa de copii. În timp ce ne aşezam în cerc, m-am întrebat: „Pot vedea trăsături specifice ale copiilor? Cum arată? Pot vedea ce păr au?”

Am observat că nu ştiam dacă aveau păr sau nu. Mi-am dat seama că nu puteam deosebi trăsături. Nu ştiam dacă erau băieţi sau fete. Într-un fel, eram limitat la a vedea numai ceea ce auzisem din cărţi sau de la alţii care fuseseră răpiţi. Simţeam ca şi cum aş fi trăit o experinţă de imagistică dirijată, că nu era „ cu adevărat reală”. Simţeam că era o înscenare. Mă simţeam folosit, am început să ţip la grayii adulţi. Ei păreau a fi „mânuitorii” mei.

O monitorizare ascunsă mie…
După câteva zile, furia mi-a trecut şi am început să mă gândesc din nou la tot ce se întâmplase. Atunci când eram mânios, nu voiam să mă gândesc sub nici o formă la extratereştri. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că exista posibilitatea să am un implant. Poate chiar două. Era doar un gând.

Pe interiorul antebraţului stâng am o umflătură aspră, imediat sub piele. Îmi aduc aminte că am observat-o într-o dimineaţă, la 20 de ani. Ştiu că mi-am spus: „Hei! Ce caută asta aici?”. La început, am crezut că e un coş şi am încercat să-l strâng, dar nu am reuşit niciodată. În următorii 20 de ani, umflătura, culoarea şi locaţia ei au rămas aceleaşi.

Foto 07

Apoi mi-am amintit cum, acum câţiva ani, în timp ce mă scărpinam la ceafă, am dat peste o altă mică umflătură în spatele urechii, lângă osul temporal. Din nou, am crezut că e un coş şi am încercat să-l storc. Din nou, fără rezultat. Pe parcursul ultimelor luni, am început să simt dureri intense ale muşchilor din zona umflăturii.

Realizând că exista posibilitatea să am două implanturi, am început să mă supăr. Una e să fii răpit în mijlocul nopţii pentru o oră sau două, dar e cu totul nefast să fi monitorizat 24 de ore pe zi. E ca şi cum ai fi violat şi ar trebui să trăieşti zilnic cu urma violatorului pe corp.

E amuzant, totuşi, că nu sunt sigur că vreau să scap de implanturi. Nu ştiu dacă vreau să renunţ la oportunitatea de a fi „foarte special”. Presupunând că voi avea nevoie ca extratereştrii să-mi salveze viaţa, de unde aveau să ştie că sunt în pericol?

Sunt într-o adevărată dilemă legată de stăpânirea propriei persoane. E foarte important pentru mine a fi propriul meu stăpân, independent şi sigur  pe mine. Cum pot împăca asta cu faptul că permit cuiva să implanteze chestii în mine şi să mă înhaţe fără avertizare sau chiar fără a fi invitaţi? Nu pot; ceva va trebui cedat.

De ce scriu toate astea? Poate că e o încercare de a trece de la împlinirea nevoii mele de a fi special, de la a fi tatăl unor copii extratereştri la aceea de a deveni un povestitor scandalos. Am început să visez că spun această poveste în cadrul unor talk-show-uri televizate.

De multe ori, simt că nu fac altceva decât să trec de la o dependenţă la alta. În loc de a face parte dintr-un grup al celor răpiţi, poate că ar trebui să mă înscriu la alcoolicii anonimi pentru oamenii care simt nevoia de a se îmbăta din sentimentul  de specialitate. Poate că o voi publica. Mă întreb dacă are rost să o împărtăşesc, dacă are destulă importanţă. Cu siguranţă că valoarea lucrării psihologice la care am fost supus diferă de cea a oricărei alte răpiri despre care am citit.

Mai mult, nu ştiu de nicio altă persoană răpită care să fi încercat să-şi recontacteze în mod conştient răpitorii. Într-un fel, simt că povestea mea ar putea fi o piesă importantă, asemeni multor altor astfel de piese, în înţelegerea puzzle-ului despre OZN-uri. Scriind aceasta, am un sentiment puternic şi clar legat de înăsprirea relaţiei mele cu extratereştrii. Mă simt mai apropiat de decizia de a-mi examina implanturile şi a le îndepărta dacă sunt, într-adevăr, implanturi. Dorinţa de a fi propriul stăpân devine mai puternică decât nevoia de a mă simţi special.

Articol apărut pe News Conspiracy

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: